Puterea unei societati distruse

Avem patronate care isi pun insigne pe care scrie capitalism dar se sfasie intre ele pentru impartirea bugetului de stat. Fara multinationalele care au intrat in Romania in ultimii 15 ani,  am avea un model desavarsit de capitalism de stat.  Mussolini ar fi mandru.

Avem sindicate conduse de lideri care isi fac cumparaturile la Harrods.  Intre doua drumuri, vand falsa putere a clasei muncitoare celui care liciteaza mai mult.  Politicianului,  omului de afaceri, infractorului.  Ca si partenerii lor din CES, sindicalistii nostri  isi disputa halci din buget.  Tichete de masa, privatizari, pensii private, servicii financiare. Toate smulse din mana statului in numele proletariatului.   Jimmy Hoffa n-a murit degeaba.

Avem politicieni care care schimba partide si cumpara voturi cu acelasi aer natural cu care sforaie  sofisme la tv.  Nascuti ca persoane publice sub dictatura ranjetului cinic,  se feresc de lucruri concrete si de consecventa.  Daca ti-e rusine, mori.  Daca incerci sa fii responsabil, dispari. Te joci de-a normalitatea?  Or sa rada de tine.  Te feresti de greu? Te vor admira.  Crezi ca societatea asta are vreun viitor? Esti fraier!   Stim bine ca supravietuirea e individuala.

Romania?  Duca-se! Pretiosul tau eu va fi deja salvat. E hotarat, teoria lui Darwin e incontestabila,  supravietuieste doar  cel mai bine dotat sa o faca.  Adica tu.

Avem servicii secrete. Multe. Pentru oamenii  astia onoarea se masoara in numarul de inregistrari cu oamenii de la tv mergand la curve.  Perversiunile vin pe factura, se raporteaza pe offshore si au scutire de taxe.   Cu cat poti documenta mai multe cu atat patria-ti va fi mai  recunoscatoare.   Sigur, nu esti tampit sa le dai procurorului.  Daca le vinde ala mai scump decat ai putea tu sa o faci? Siguranta si incredere.  Insa doar pentru cei alesi.

O problema cu statul veti spune. Nu numai.

Avem banci. Retele uriase de filiale pline de oameni amabili care intr-o vreme aveau o trasatura comuna.  Uitau sa te avertizeze asupra riscurilor.  Foile alea multe cu litere mici si termeni greu de priceput erau responabilitatea ta si numai a ta.  Bancile traiesc, nu-i asa,  intr-o societate amorala.  Datoria lor era doar sa faca profit.  S-au achitat cu brio. Un exemplu de succes al capitalismului care si-a uitat ochelarii acasa.  Daca isi sparge capul bajbaind, o sa ne amuzam de pe margine, inainte sa remarcam surprinsi: creditul e ca sufletul unui budist.   Traieste si daca banca moare.

Avem si supermarketuri.  Lanturi care se extind ca in visele frumoase ale liberalismului de scoala.   Cand se va scrie istoria, Romania va fi reprezentata de o tanara fecioara  in varful unei movile de cumparaturi, fluturand drapelul cu oferte speciale la mici si bureti de baie.  Pe fundal un observator atent va remarca fantomele miilor  de amarati, platiti cu 5 milioane si munciti ca intr-o nuvela proasta de Zaharia Stancu, in noile colhozuri consumeriste.   Profitul e amoral, v-am zis.

Traim intr-o societate distrusa.   Si ne mintim atribuind  vinovatii la gramada si uitand tot timpul vinovatii de ieri.  Dormim mai bine cand unul de la tv „i-o zice” aluilalt.  Ne simtim razbunati fara sa stim de ce.  Fara sa vedem ca dupa derularea genericului, aia doi se bat pe burta.

Injuram dupa ce suntem inselati insa doar ca sa ne racorim, fatalist, fara sa invatam nimic din patania noastra.  Ne jucam ca la ruleta, stiut fiind ca, statistic, e improbabil sa luam aceesi teapa de doua ori la rand.

Ne mobilizam doar  in functie umori.  Daca uram cu patima sau daca ne pierdem mintile.  Sau daca suntem platiti.

Nu am vazut pana acum vreo alianta a platitorilor de taxe, vreo miscare a consumatorilor, vreun fir calauzitor care sa uneasca societatea in vreo directie, oricare ar fi ea.    Ne pacalim pe noi insine convigandu-ne ca avem  interese   diverse ca sa gasim cel mai mic numitor comun cu femeia de serviciu,  corporatistul de la Microsoft si postasul.

Transparenta fondurilor publice? Sa se ocupe ONG-urile.  Drepturile consumatorului?  ANPC.   Calitatea serviciilor publice?  Eh, ne descurcam, ca stim noi pe cineva care stie pe cineva.

De 20 de intelegem individualismul dintr-o perspectiva evolutionista iar ideea de societate ca pe o multime amorfa.   Il suspectam pe cel de langa noi dar, paradoxal, ne punem sperantele in cate un mantuitor de serviciu pe care ne suparam cand nu reuseste. Nu observam decat arareori ca „Escul” zilei nu e cu mult diferit de vecinul de palier.

Sunt unii care cer dreptate in numele nostru.  Empatizam, ii admiram uneori, dar nu credem ca vor reusi vreodata.  Pentru ca stim prea bine cum suntem. Si daca se intampla sa ii auzim dupa masa, ni se par stridenti.

Iar sub domnia relativului,  ticalosilor le e frica doar de alti ticalosi.

Asta e mica noastra drama, de care ne plangem uneori,  incapabili sa vedem cata putere avem.