Pastile de ura si dispret

Un articol aparut pe site-ul ziarului israelian Yedioth Ahronoth remarca valul de comentarii antisemite care insotesc pe site-urile romanesti stirea privind prabusirea elicopterului israelian in urma cu doua zile.

Sunt nominalizate realitatea.net si tvr.ro si sunt citate cateva remarci ale cititorilor.  Astfel, pe realitatea.net cineva ii numeste pe israelienii care si-au pierdut vietile in accidentul din Brasov „teroristi sionsti” iar un alt cititor se plange ca Romania e controlata de evrei iar localnicii nu fac decat sa le urmeze ordinele.

Partea ironica a povestii e de gasit in comentariile de pe ynet.  Sunt cititori care remarca faptul ca genul acela de afirmatii sunt tolerate inclusiv pe site-urile Reuters sau AP.  Mai mult, exista si o suma de  reactii in aceasta nota:

Typical of the enlightened Romanians  where the highest level of education most people attain is the third grade, and most lasting ‘relationships’ are between a man and at least one animal. Still, that’s a great improvement from just ten years ago

O fi asa de greu sa moderezi niste comentarii?

Anunțuri
Publicat în departamentul relatii cu clientii altora | Etichetat , , , | 1 comentariu

E posibil un „Tea Party” romanesc?

Intrebarea asta razbate dintr-un text al lui Vlad Petreanu insa ea este prezenta, intr-o forma sau alta, in nenumarate discutii private in ultimele luni.  Genul asta de idee poate fi intepretat in doua feluri: un semn al exasperarii si lipsei de speranta  dar si un semn de sanatate publica. Un fel de inceput timid de abandon al pasivitatii cu care, in mod obisnuit,  romanii intampina orice decizie guvernamentala, fie ea buna sau rea.  Nu insist aici asupra descrierii miscarii „Tea Party” – amintesc doar ca reprezinta un grup eclectic de interese (unele de-a dreptul excentrice) , care insa, cu toatele, urmaresc o responsabilizare a actului de guvernare.  Ceea ce o face speciala este aparitia ei „la firul ierbii”,  relativa ei descentralizare  si influenta uriasa pe care a dobandit-o in politica americana.  Sunt candidati la legislativele din toamna asta care conduc in sondaje sau isi pierd orice urma de sprijin in functie de mobilizarea miscarii intr-un sens sau altul.

Acestea fiind zise cred ca, teoretic cel putin,  si in Romania exista intrunite conditiile pentru aparitia unei astfel de miscari. Spun asta pentru ca:

– statul roman este prea mare.  sunt peste un milion de salariati in sectorul public, dintre care foarte multi activeaza in institutii inutile (sa fim seriosi chiar e nevoie de un Oficiu National pentru Cultul Eroilor?)

-prea multe servicii secrete. inutile si scumpe

-legislatia privind achizitiile publice este inca suficient de laxa cat sa permita inca acordarea contracte cu dedicatie. Mai grav este ca actualul guvern pregateste modificarea ei astfel incat gaurile sa devina si mai mari. Actualul sistem de licitatii electronice este ridiculizat de autoritatile publice iar achizitiile se fac tot in functie de afinitati nedefinite decat, poate, sub legea penala

-sistemele publice de sanatate si educatie sufera de pe urma repartizarii aiuritoare  fondurilor (contractele pentru achizitia de medicamente  innoite anual pe baza de acte aditionale, scolile renovate si abandonate).  e gresita ideea ca nu sunt bani. sunt. uitati-va in buget. sunt insa infiorator de prost administrati.

-guvernul  transfera bani catre institutiile religioase si culturale care deservesc comunitati locale.  lasand la o parte teoria statului laic, aceste transferuri nu ar trebui sa existe. comunitatile locale ar trebui sa se intinda exact atat cat le este plapuma. Daca vor sa construiasca biserici sau sali de opera nu au decat. Pe banii comunitatii.

-sistemul de pensii este in colaps. persoanele active astazi au perspectiva de-a dreptul sumbra.

-sistemul juridic actioneaza ca o casta privilegiata aflata in afara oricarui control al societatii.

– intre societate si nivelul politic exista o fractura grava. politicienii romani au prea multa libertate  intru cheltuirea banilor publici.  Apoi isi ascund averile aparandu-se cu dreptul la intimitate.

-partidele romanesti sunt finantate din bani negri si pentru ca legea o permite (este dupa mine una din cele mai grave surse de proasta guvernare in Romania si una dintre cel mai putin discutate)

-taxele in Romania sunt prea multe (nu prea mari) si repartizate necinstit.  Proprietatea este aproape netaxata (apropo de asta am citit undeva o opinie potrivit careia Romania este ”a land owner’s democracy”) in schimb contributiile la asigurarile sociale sunt uriase

Asta la o prima privire.  Ca sa poti spera ca un Tea Party poate exista ar trebui ca programul lui sa fie minimal, un fel de cel mai mic numitor comun care sa reuneasca cat mai multi cetateni deranjati de actuala stare de lucruri. Cateva propuneri:

– impunerea unui prag minim cat mai redus pentru achizitiile publice obligatorii prin sistemul electronic.  Introducerea obligativitatii tuturor achizitiilor prin sistemul electronic. Eliminarea procedurii de atribuire directa.

-impunerea unui numar fix de agentii publice si de functionari publici precum si alte categorii de personal platite din bani publici astfel incat orice guvern va veni sa nu aiba voie sa faca angajari fara o prioritizare prealabila (altfel spus, vrem Agentie de Plati renuntam la Serviciul secret al Ministerului de interne sau la Oficiul pentru Cultul Eroilor)

-pe acelasi principiu guvernul proaspat instalat sa capete dreptul de a inlocui un numar limitat de functionari in primii doi ani de cand preia puterea (2000 mi se par suficienti). Trebuie sa tinem cont si de programul de guvernare insa trebuie oprita nefericita politizare pana la nivele ridicole (directori de scoala, sefi de ocol silvic etc)

-introducerea concurentei in educatie si sanatate.  Parintii si pacientii (clientii, pana la urma) sa primeasca dreptul de a-si alege serviciile dupa dorinta.  Impozitele platite pentru aceste servicii sa fie inapoiate sub forma unor vouchere care sa poata fi folosite dupa cum cred oamenii de cuviinta – altfel spus sa imi folosesc impozitul pentru a plati serviciile MedLife in loc de spitalul CF2. Pana la urma sunt banii mei nu ai statului.

-introducerea contractelor de management acordate prin licitatie pe criterii clare (obiective, termene) pentru toate companiile aflate in subordinea statului

– introducerea alegerilor pentru prim-procurorii judeteni sau macar pentru procurorul general al Romaniei.  Oamenii astia nu au in prezent decat teama  de influente politice.  Un mandat sanctionat de alegatori le va oferi o autonomie si o legitimitate mult mai mare.  Inlocuirea CSM cu o institutie ai carei membri sa fie macar in parte alesi.

-obtinerea din partea magistratilor a unui acord de principiu ca nu vor judeca niciodata in favoarea propriei bresle in chestiuni care tin de salarizare.  Din motive de constitutie, e greu sa pui asa ceva in lege (adevarat, nu e numai atat, o parte din propunerile de aici cer modificari constitutionale)

– interzicerea secretizarii veniturilor functionarilor publici si averilor politicienilor.  ANI poate deveni o institutie prevazuta in constitutie

– modificarea legislatiei privind finantarea partidelor astfel incat pragul de donatii sa fie ridicat la o cota legitima iar incalcarea cu stiinta a normelor sa duca la interzicerea drepturilor de a detine functii publice pe  pe 15 (20?) de ani iar inc azul donatorilor interzicerea dreptului de a detine pozitii executive in companii.

-transferarea unei cote semnificativ marite din contributiile la pensii catre fondurile private. Statul sa stranga banii care i se cuvin deja din impozite.

-introducerea la nivelul administratiei locale a obligativitatii cheltuirii peste nivelul de venituri. „cheltuiesti cat castigi sau cat poti imprumuta”. criteriile de cheltuire raman la latitudinea consiliilor locale

-interzicerea transferurilor de fonduri publice catre culte sau organizatii religioase

-introducerea unui sistem fiscal care sa taxeze onest. am zis mai sus. este inadmisibil sa taxezi tot felul de castele si terenuri din centrul oraselor la nivel de tara africana subdezvoltata

-introducerea unei limite de deficit bugetar, dupa model german. Multi dintre voi au sau vor avea copii. Inchipuiti-va cat vor plati din cauza greselilor de azi.

Voi ce ziceti?

Publicat în Politics and related, Uncategorized | Etichetat , | 19 comentarii

Cum spui „ticalosie” in maghiara? Dar „umilinta”?

Amendamentele aduse Legii ANI intrerup evolutia incurajatoare a Agentiei si nu sunt conforme cu angajamentele asumate de Romania la momentul aderarii, arata Raportul Comisiei Europene asupra Justitiei, care recomanda tarii noastre sa corecteze legea

Stirea de mai sus e completa doar citita impreuna cu articolul asta:

Lupta senatorul UDMR Frunda Gyorgy pentru desfiintarea Agentiei Nationale de Integritate (ANI) are scopul de a ascunde afacerile familiei sale cu statul. Doua dintre firmele detinute de sotia sa, SC Marmed si Ortoprofil Romania SRL, incaseaza anual milioane de euro de la casele judetene de asigurari de sanatate. Succesul familiei Frunda in afaceri cu proteze medicale este garantat si de relatiile sus-puse, unul dintre consilierii ministrului sanatatii Cseke Atilla figurand in 2009 pe statul de plata al doamnei Frunda.

Si cateva intrebari: de cand a devenit constitutia alibi pentru ticalosie? Si de ce electoratul maghiar din Romania continua sa cumpere gogoasa europenismului domnului Frunda, invalidat, iata, de insasi Comisia Europeana?

Poate singurul atasament real al senatorului Frunda este fata de propria-i avere.  Nu stiu cum se spune asta in maghiara dar nu ar fi rau ca, macar in ceasul al doisprezecelea, societatea civila maghiara sa lase macar temporar la o parte fantasmele de secol XIX in favoarea unei viziuni mai pragmatice care sa transforme personaje ca Gyorgy Frunda in elemente ale unui trecut neplacut.

Nu vreau sa fiu gresit inteles. Nu cred ca senatorul UDMR se comporta astfel pentru ca e ungur ci pentru ca are un nemasurat tupeu,  incurajat de lipsa de reactie a societatii. Teoria e valabila pentru toata lumea.  Privim ca ciobanul mioritic cu un aer fatalist ingrosarea stratului de ticalosie ipocrita care separa societatea de liderii politici.  Aveti senzatia ca se simte vreunul din ei umilit de concluziile Comisiei Europene?  Ca moare de rusine si il apuca brusc o criza de onestitate?  Intreb pentru ca, in opinia mea, o posibila interpretare a mesajului Comisiei poate fi si asta: „Curatati-va tara. Noi o sa va facem de ras la date fixe pana o sa intelegeti ca nu de la Bruxelles se schimba guverne, coalitii, mentalitati. Faceti ceva!”

Altfel,  Frunda provoaca la fel de multa greata ca si ceilalti  114 anonimi care au votat acum doua saptamani in Senat pentru o legea a ANI amputata si inutila . Tot un fel de Frunda si ei. Doar ca-s mai tacuti un pic. Insa greata, greata nu-i suficienta.

Actualizare: gratie Kamikaze avem si o lista a lui Frunda. Cum spuneam, nu e singur.

Publicat în Politics and related | Etichetat , , , | 11 comentarii

Doamna primar Udrea de la Partidul Popular

Alegerea Elenei Udrea la sefia PD-L Bucuresti da, pentru prima oara dupa multa vreme senzatia ca partidul de guvernamant, sau macar o parte a lui, a inceput din nou sa gandeasca in perspectiva. Ca s-a intors la bunul obicei de a pregati din vreme umatoarea miscare majora. Spun asta tinand seama de zvonurile privind dorinta doamnei Udrea de a ocupa postul de primar al capitalei circula insistent de mai multe luni. Decizia de ieri a filialei Bucuresti nu face decat sa le intareasca

Sunt, de altfel, cateva lucruri care concura in directia unei posibile candidaturi a doamnei Udrea:

-Primul si cel mai clar este absenta unui alt posibil candidat al PD-L la primaria Bucurestiulor (intelege cineva de ce se tot fereste Liviu Negoita sa isi asume un rol public mai vizibil?)

-De altfel nefericita experienta Blaga de la precedentele alegeri a servit de lectie pentru PD-L. Prestatia candidatului imbufnat care avea buletin de Bucuresti doar de o luna a provocat una dintre cele mai mari si neasteptate  infrangeri suferite vreodata de partidul revitalizat de Traian Basescu. In 2008 la Bucuresti nu a castigat Oprescu ci a pierdut Blaga.

-Uriasa campanie pro-Udrea vizibila pe nenumarate blocuri aflate in curs de reabilitare termica. nu apare acolo numele doamnei ministru insa particula „Ministerul Dezvoltarii” e suficienta.  Cand va veni vremea, Elenei Udrea ii va fi foarte simplus sa spuna:”Eu, in calitate de ministru al dezvoltarii am promovat campania de reabilitarea termica. Dvs, domnule contracandidat, ce ati facut?”

-Absenta unor concurenti solizi in celelalte partide.  Spuneam mai sus, alegerile se pregatesc din timp, nu in  ultima luna.  Sigur, mai e timp insa asa cum arata lucrurile acum o candidatura a lui Daniel Marian Vanghelie nu ar face decat sa ii sporeasca sansele Elenei Udrea. Prestatia palida a lui Sorin Oprescu face ca o eventuala realegere a sa sa fie foarte putin probabila.  Cu totul alta ar fi situatia daca de la PSD ar candida, sa zicem, Miron Mitrea.

-daca acceptam ca doamna Udrea este „omul lui Basescu” si acceptam ca metodele verificate sunt sunt cele mai sigure atunci ne putem gandi ca aripa pro-Basescu din PD-L pregateste deja  o noua campanie de cucerire a puterii incepand de la administratia locala. Aduceti-va aminte cum, in 2004, Traian Basescu a indepartat intreaga garnitura de „baroni” ai PD si a impins garnitura tanara a partidului in lupta pentru primarii. Asa a devenit PD-ul intr-un timp foarte scurt un partid relevant.

Daca tot suntem pe terenul speculatiilor, putem presupune ca lucrurile care se intampla acum in PD-L reprezinta inceputul acumularii de resurse si influenta in favoarea unui grup  apropiat de presedinte.  Iar daca batalia nu va fi decisa in timp rezonabil ce ar opri acest grup sa o ia de la inceput?  Haideti sa presupunem, de dragul scenariului, ca un nou partid politic finantat din resurse apropiate gruparii Udrea si legitimat de grupul din jurul Institutului de Studii Populare (si unii si altii membri ai cercului prezidential)  ar decide ca nu mai suporta imobilismul si ciocoismul noilor baroni ai PD-L.  Va vine greu sa va inchipuiti o conferinta de presa in care Sever Voinescu il ironizeaza pe Blaga, Theodor Baconschi vorbeste despre nevoia de reconfigurare pe baze doctrinare si morale a politicii romanesti  iar Cristian Preda justifica pragmatic nevoia de personaje active ca doamna Udrea?  Mie nu.  Daca mai pui si un pic de discurs anticoruptie si vreo doi specialisti recunoscuti in economie (Ce-o mai face Ionut Popescu? Dar Lucian Croitoru?) obtii o platforma de lansare a unui partid pro-occidental numai bun sa ofere speranta acelor zone de electorat care voteaza traditional cu dreapta insa nu se mai regasec in actuala configuratie politica.  Exemplu Cehiei unde doua partide aparute de nicaieri au reusit sa ia un procent semnificativ la alegerile legislative se poate aplica, modificat pe ici pe colo, si in Romania.

Asadar,  din partea carui partid va candida doamna Udrea, daca va candida?

Publicat în politics | Etichetat , , , , , , , | 12 comentarii

Despre „L”-ul din PD-L

Presedintele crede ca taxa pe valoarea adaugata ar trebui sa scada.  Face declaratia asta la doar cateva saptamani dupa ce guvernul a marit TVA, intr-o graba vecina cu disperarea, dupa ce pachetul de masuri anti-criza a fost respins de Curtea Constitutionala.  A fost una din cele mai aspre critici lansate vreodata de presedinte la adresa guvernului, chiar daca limbajul folosit nu a fost teribil de dur.

Cateva zile mai tarziu, ministrul Finantelor anunta ca studiaza varianta renuntarii la cota unica incepand de anul viitor.  Altfel spus, domnul Vladescu da dreptate economistilor PSD care sustin acelasi lucru din momentul in care Victor Ponta a devenit presedinte al partidului. A luat-o razna? Ma indoiesc.  E tradator? Putin probabil. Prin anuntul de mai sus, Sebastian Vladescu nu face decat sa recunoasca senin incapacitatea guvernului de a aduce bani la buget si de a rationaliza cheltuielile.  Contabilii din MF se uita la cifre si dau din umeri. Cezarul nu e capabil sa ia ceea ce i se cuvine

Presat de problemele guvernarii,  PD-L isi pierde incet-incet caracterul liberal pentru construirea caruia s-au facut atatea eforturi si s-a pornit inutilul si pagubosul conflict cu celalalt partid de dreapta al Romaniei. Motivele pot fi multe: lipsa de coordonare, precipitarea, presiunea interna  din partea parlamentarilor   speriati de sondaje si huiduieli, spaima de o catastrofa  financiara etc

PD-L plateste acum pretul ambitiei de a salva tara de unul singur. A refuzului de a imparti responsabilitatea, macar pentru o perioada limitata. Probabil se puteau opera reducerile de salarii in sectorul public cu mult mai putin scandal daca ar fi fost negociate cu celelalte partide. Daca ar fi fost asumate de o majoritate solida pe o perioada determinata si completate cu masuri de protectie pentru categoriile cele mai vulnerabile.

Acum, impins la colt de situatia economica PD-L gandeste si impune masuri fara sa studieze prea mult sansele de aplicare si variantele de rezerva care i-ar permite sa isi protejeze bruma de coerenta doctrinara pe care s-a chinuit sa si-o construiasca.  Cota unica era marea sa realizare si multi dintre cei care au votat dreapta la ultimele runde de alegeri au facut-o tocmai pentru ca in 2005 s-a schimbat sistemul de impozitare.  Este infiorator de ironic faptul ca cei mai aprigi promotori ai cotei unice se pregatesc acum sa renunte la ea.  Probabil Ion Iliescu moare de ras zilele astea.

Singurul care pare sa mai creada intr-un PD-L  cu o puternica platforma liberala pare sa fie Traian Basescu. Destul de curios, din punctul meu de vedere, seful statului pare sa fi internalizat setul de valori insuflate de samanul Valeriu Stoica si merge cat de departe poate intru sustinerea lor. Pe de alta parte, presedintele intelege, tarziu,  ca mostenirea sa politica (ideologica?)  depinde de o minima consecventa. Asa se explica  bizara remarca referitoare la taxa pe valoarea adaugata si eforturile subterane de promovare a oamenilor lui  Stoica in functiile importante din partid.

Insa la fel ca guvernul pe care l-a sustinut, si Traian Basescu pare precipitat si intarziat in reactii.    Liberalismul PD-L se duce pe apa crizei si orice reafirmarea a valorilor astora intr-o vreme in care cresc taxele e cel putin ipocrita. Iar strategii presedintelui si ai PD-L ar trebui sa stie ca succesul se masoara in realizari nu in justificari.

Actualizare: Dacă se va reveni la impozitarea progresivă, atunci nu va mai fi nicio diferenţă între PDL şi PSD, ca filosofie fiscal economică. În plus, ar fi stimulată nemunca iar investitorii ar fi „stimulaţi” să plece. O spune unul dintre autorii programului de guvernare al Aliantei Dreptate si Adevar.   De aici.

Publicat în politics | Etichetat , | 29 comentarii

Un pic de autopromo

Am scris in Corso despre muzici, nostalgii si inadecvari. Asta ca pregatire pentru Alice in Chains (cum or suna fara Layne Staley?) si Rammstein,  duminica la Sonisphere. 🙂

Un fragment:

Se întreba cineva, într-un comentariu, de ce la concertul lui Dylan în public erau atât de puțini indivizi din generația artistului. Poate pentru că, pe vremea când Zimmerman testa limitele „sistemului“, în România, sistemul testa limitele utopiei. Istoriile sunt diferite, la fel și efectele lor asupra oamenilor. Așa că, nu are rost să ne facem că nu vedem că geneza în care credeau spectatorii de pe Zone Arena era falsă, iar acuzațiile la adresa artisului – nedrepte, în cel mai bun caz. Să comunice? Ce? Să mintă? Ce rost avea? Să se entuziasmeze? Pentru cine?

Restul aici.

Publicat în Muzica | Etichetat , | Lasă un comentariu

Presa. Dusmanul in locatie de gestiune

IMGB-ul din subsol

Poate niciodata in istoria de 20 de ani a presei libere romanesti jurnalismul si jurnalistii nu au fost subiecte pentru proprii colegi la fel ca zilele astea.  Parem loviti de narcisism si lipsa de inspirate combinate cu o nefericita fascinatie fata propria mizerie.  Ne e rusine sa o recunoastem public dar, de multe ori, le dam dreptate comentatorilor anonimi din  subsolul fiecarei stiri care ne priveste pe noi sau pe colegii din alte redactii.
Comentariile acelea dor si le respingem cu mijloacele unui PR sforaitor si schiop dar, in particular,  putini am indrazni sa le contrazicem.  Asta desi multe dintre ele vin din acel filon imeghebist care emitea infiorator de voios „Noi muncim, nu gandim”. Cu toate astea stim bine ca ura (pentru prima oara de la devastarea redactiei Romaniei Libere acum 20 de ani e vorba de ura) are resorturi identificabile.
In discutiile dintre noi continuam sa ne miram perplecsi si dezarmati in fata propriei sorti.

Acolo unde Orwell se intalneste cu Miorita, acolo este tara mea

Vedem cum se prabusesc redactii, cum mor bune practici greu dobandite si ridicam fatalist din umeri de parca tocmai am vorbit cu Miorita.  Am decis de multa vreme ca salvarea e doar individuala.  Breasla, grupul, colectivul: doar un deget subtire dupa care ne ascundem uneori.

Se prabusesc redactii.  Se prabusesc  fara sa mai aiba bani de salarii sau se inchid in ele cu monitoarele deschise. Daca tai netul sau cablul tv zilele astea, trei sferturi din presa „centrala” intra in somaj tehnic. Nu-s bani de salarii, nu-s bani de trimis oameni „pe teren”. Subiectele sunt stabilite in functie de proximitate iar anchetele sunt excentricitati pe care si le mai permit doar incapatanatii sau ziaristii-promo.

In media locale ne jucam de-a Orwell. In newspeak-ul din judetele Romaniei realitatea e varianta de lucru. Se ajusteaza la editare iar ziaristul isi dezvolta dubla personalitate.  La ziarul presedintelui de Consiliu Judetean, la televiziunea prefectului si la radioul primarului lucreaza oameni perfect compatibili. Daca insa  ii citesti sau ii asculti in postura de jurnalisti ai senzatia ca isi doresc moartea unii altora.

Intr-o Romanie jurnalismul ajunge subiect pe agenda CSAT nu poti sa nu te intrebi cum s-a ajuns aici?  Ce s-a intamplat cu autonomia, respectul de sine si orgoliul ziaristului roman?

Doua cuvinte: ticalosia si aroganta.  Sa le luam pe rand.

Cuvantul cu T

Aici nu-s multe lucruri de spus. Santajul de presa a fost indelung documentat. Nu insist. Stiti cu totii metode, nume, cazuri, victime si profitori.  Dispretul pentru jurnalism s-a intins cu forta unei epidemii cu fiecare titlu cu dedicatie, cu fiecare ancheta nepublicata cu fiecare moment de liniste obtinut pe baza de machete publicitare inutile.  Respectul s-a transformat in formalitate iar demnitatea a devenit obiect de tranzactie.

Cuvantul cu A

Aroganta: s-a practicat in Romania mitul ziaristului-Dumnezeu. Multi, prea multi ziaristi s-au comportat ca politicienii fara sa recunoasca public lucrul asta. Au cerut sa fie consultati, sa se tina seama de opiniile lor, sa aiba drept de veto pe decizii de guvern si pe numiri in functii.  Habar nu aveau despre logica guvernarii insa constiinta propriei importante nu i-a lasat sa se ocupe doar de jurnalism.  Au vrut sa decida. Au vrut cu atata ardoare incat unii dintre ei s-au tranformat in uneltele puterii pe care au servit-o transformandu-se incet-incet in sclavi de lux. Puterea, la randu-i, le-a dat bani, i-a inclus in delegatii oficiale si i-a chemat la ceas de noapte la o ciorba si un sfat de taina, dandu-le senzatia ca au intr-adevar ceva de spus.

Asta la nivelul sefilor de redactii. Mai jos de ei, ziaristii „simpli” s-au mintit ca practica o meserie speciala, ca au o datorie fata de public care le permite sa gandeasca in locul celor care citesc si vad. Si asa au aparut campaniile ipocrite, solidarizarea cabotina cu cetateanul, mestecarea informatiei pana la a o face de nerecunoscut pentru ca, nu-i asa „stim noi mai bine”. Aroganta in stare pura.  Ca in reclama de la MasterCard: priceless.

Mana pietei invizibile

Mai e si problema pietei de media.  Nu a existat niciodata.  Ne mintim ca avem o industrie. Nu avem. Doar vagi urme.  Marile redactii romanesti s-au facut pe ruinele celor comuniste iar cand n-a fost asa  statul a sters datorii si pompat publicitate in ele.  Oricum ai da-o, presa romaneasca a fost in cea mai mare parte a ultimilor 20 de ani luata in locatie de gestiune. De la stat. De acolo au venit banii.  Fie prin afacerile facute de patroni cu ajutorul redactiei, fie prin transferuri directe identificabile uneori in ridicole machete publicitare sau ordonante de stergere a datoriilor.

Trusturile straine s-au retras unul cate unul din productia de stiri si au mai pastrat doar titlurile de lifestyle si barfe.  Asta ar fi trebuit sa fie primul si cel mai ingrijorator semnal ca situatia nu e in regula.  Printre casutele excell-ului alora de la Ringier se zarea dezastrul.

Ce-i de facut?

CSAT se ingrijoreaza din cauza campaniilor de presa impotriva institutiilor statului, campanii nejustificate de interesul public.  N-are decat. E dreptul lui sa isi puna intrebari. Cand va trece la actiune, insa vom putea discuta despre dictatura daca va fi cazul . Cu toate astea, paradoxal pe undeva,  situatia presei tine de siguranta nationala. Sanatatea unei natiuni se masoara si prin libertatea de exprimare si exprimarea responsabila a acestei libertati.

Iar daca statul roman vrea sa fie sanatos trebuie sa faca ceva.

Pentru inceput, ar putea sa dea o lege antitrust.  Apoi sa puna printre prioritatile guvernului incurajarea unei retele reale de distributie a presei si a accesului la internet (devine un drept incet-incet).  Sa nu mai scuteasca de datorii si nici sa nu mai permita scurgerile de bani publici catre entitati de media care supravietuiesc necinstit in dauna celor care incearca sa traiasca conform cu legile pietei.
La fel, interzicerea publicitatii pe canalele publice de radio si tv si limitarea numarului acestora ar putea ajuta mai mult decat s-ar putea crede intru crearea unei industrii reale.  Mai departe, statul roman ar putea sa incerce macar sa inteleaga diferenta dintre un reportaj si o saiba.

E timpul, cred eu, ca statul sa se retraga din presa. Macar acum.


Publicat în Media | Etichetat , , , | 5 comentarii

Elogiu tradarii

Sefii partidelor din opozitie nu scapa niciun prilej sa remarce sustinerea de care se bucura guvernul din partea UNPR, „partidul de tradatori” al lui Gabriel Oprea.

Cu toate astea, inainte de motiunea de cenzura, Victor Ponta anunta, pe tonul ala fals-prietenos pe care il foloseste cateodata, ca orice parlamentar care voteaza pentru caderea guvernului deveni un partener sau chiar membru PSD.
Apelul are un oarecare efect, iar sefii UNPR se fac foc si para cand observa ca o parte din parlamentarii lor (majoritatea fosti membri PSD) se raliaza opozitiei in momentul votului pentru motiunea de cenzura. Tradatori deci.

La PDL, o doamna deputat voteaza impotriva propriului guvern pentru ca asa ii dicteaza constiinta, ceea ce poate fi inteles, ba chiar admirat. Greu de priceput este insa gestul sfidator din momentul votului propriu zis cand doamna se comporta si cum tocmai a castigat Oscarul. Ma rog, Oscarul pentru constiinte exhibitioniste, daca o exista asa ceva.

Dincolo de gardul parlamentului, e plin de oameni nervosi ca au fost tradati de alesi. Uneori iti vine sa te intrebi cum naiba a strans opozitia 228 de voturi pentru motiune daca toata lumea a votat de fapt PD-L la ultimele alegeri. Exemplele pot continua la nesfarsit daca ne uitam un pic in spate. Va mai amintiti, de exemplu, cum ajuns „solutia imorala” la guvernare?

.…sa fie, dar sa stim si noi

Discutiile despre tradare si tradatori confisca inutil spatiu de dezbatere in politica romaneasca. Mandatul parlamentar nu e imperativ, deci dreptul de a vota impotriva propriului partid este la fel de solid ca si dreptul partidului de a-ti arata usa cand se considera lezat.

Ca ne place sau nu, votul unui parlamentar este, de fiecare data, rezultatul unui calcul de costuri si beneficii in care sunt implicate o suma mare de variabile: efectul asupra electoratului, concordanta cu credintele si principiile individului, eficienta reala a proiectului supus dezbaterii, castigurile personale (fie ele si doar de imagine) etc. Ca rezultat al acestui calcul un deputat sau un senator ia o decizie iar pentru decizia respectiva individul incaseaza beneficiile sau plateste costurile. Fie in fata propriului partid (care il poate da afara) fie in fata electoratului care poate sa nu il mai voteze.

Evaluarea de tip „tradare vs loialitate” este nu numai simplista ci si, adeseori, periculoasa. Haideti sa presupunem, de dragul argumentului, ca sefii de partide si-ar controla cu o mana de fier parlamentarii si ar avea puterea de a-i trimite acasa in momentul in care calca stramb. Ati vrea un parlament din soldatei de plumb, aflat la dispozitia domnilor Boc, Ponta si Antonescu? Ar mai fi bun la ceva un astfel de parlament daca rezultatul tuturor voturilor este deja cunoscut? Care ar mai fi rolul opozitiei intr-o astfel de institutie?

„Tradarea” ca metoda de lucru este, oricat de paradoxal ar parea, si un semn de sanatate democratica. Riscul ca majoritatea guvernamentala sa se destrame oricand e un factor care invita, macar pe alocuri, la cumpatare.

Pe de alta parte, atunci cand un parlamentar este acuzat de tradare/traseism ar trebui sa ne uitam si la cei care fac exces de principii. Cei mai multi dintre ei sunt oameni care au validat traseismul politic fie si numai cand au acceptat sa colaboreze cu indivizi care au incalcat acest principiu al loialitatii. Si-o mai fi amintind domnul Ponta din ce partid a venit Liviu Dragnea? Domnul Antonescu o fi uitat ce si pe cine reprezenta Teodor Melescanu, omul pe care l-a sustinut cu inversunare pentru ocuparea unui post la Curtea Constitutionala? PD-L, la randu-i, si-o fi uitat originile?

Cunoaste-ti parlamentarul

Problema majora sta mai degraba in controlul electoratului asupra reprezentantilor alesi.   Desi voturile din parlament sunt de cele mai multe ori la vedere iar activitatea deputatului sau senatorului poate fi verificata, mecanismele prin care se poate face acest lucru sunt destul de neprietenoase pentru alegatorul obisnuit. Sunt putini parlamentari despre care se stie in general cum voteaza sau care le sunt proiectele in timpul mandatului.

Daca nu e cu motiune sau cu bombe in Kosovo, nimeni nu face liste „ale rusinii” sau ale „tradatorilor”.  De unde stim ca votul doamnei Trandafir la motiune sau felul in care generalul Oprea isi exercita mandatul nu sunt, de fapt, pe placul electoratului celor doi? Pai…nu prea stim.
Situatia asta nu e imputabila  exclusiv  individului trimis sa reprezinte un grup de oameni in Camera sau in Senat. E si o problema a celor reprezentati. La nivel grassroots, reactia publica e slaba spre inexistenta si este incurajata de vesnicele si imbecilele teorii de tipul „toti sunt la fel”, „nimic nu se schimba, politica e curva”.   Iar la nivel central, cele cateva think-tankuri care incearca sa pastreze o urma de discurs rational  sunt prea putine si prea mici pentru a razbate prin barajul demagogic.

Faptul ca guvernul a tremurat ieri in timpul votului motiunii si e posibil ca premierul sa raspunda cu o remaniere la un moment dat, e si un merit al tradatorilor.  Indiferent de ce calcule si-or fi facut.

PS Ca sa nu existe dubii, cred ca PD-L ar trebui sa renunte la Teo Trandafir inainte ca doamna deputat sa apeleze la vreo „solutie imorala” cu televiziune de back-up.

Publicat în politics, Politics and related, Uncategorized | Etichetat , , , , , | 6 comentarii

De ce mancati, doamna, seminte?

Asa suna una dintre intrebarile adresate de o jurnalista, in dimineata asta, unei doamne care protesta in fata intrarii in Palatul Parlamentului. „De nervi”, a raspuns cu aplomb femeia.

Nota de suprarealism a dialogului era de-a dreptul  sublima. Marturisesc ca m-a apucat rasul. Si n-am fost singurul. Sa mananci seminte de nervi in ziua motiunii este aproape un act de sabotaj. Solemnitatea momentului primea o lovitura grava dar, de cel putin o parte a microfonului, lucrul asta nu era sesizat.

Deznadejdea din tonul reporteritei in fata insuficientei mijloacelor de exprimare a scarbei si urii fata de actualul guvern era aproape comica desi interlocutorii nu faceau economie la interjectii si blesteme. Aproape ca te-ai fi asteptat sa continue: „Seminte, doamna? In halul asta v-au adus? Sa mancati seminte? Nu-i asa ca nu stiati ce-s alea seminte inainte sa fie Boc premier?” Catre camera, apoi: „Doamnelor si domnilor, in curand vom manca cu totii seminte. Ne vom ascunde cu totii in lanul de floarea soarelui, ultimul refugiu in fata urgiei”.
Nu, nu a continuat in felul asta dar, intr-un moment in care nu fusese informata ca e in live, aceeasi reporterita a putut fi auzita scapand o injuratura.

Marturisesc ca nu am reusit sa inteleg de ce Dumnezeu era nevoie de genul asta de abordare. De ce se face excesul asta de empatie furioasa? Cui foloseste? Eu am senzatia ca, din contra, face deservicii „cauzei”, oricare ar fie ea. E pe undeva o nefericita presupunere ca publicul care se uita la tv nu e capabil sa ingurgiteze informatia. Ca trebuie asezonata cu manifestari de solidaritate jurnalist/cetatean.

Am spus-o si o mai spun: publicul nu trebuie subestimat. Iar daca nu ma credeti, amintiti-va de alegerile prezidentiale.

Chiar daca redactia care relateaza de la evenimente de genul asta are o agenda politica, lucru pe care il pot intelege, ce rost are sa mananci seminte?

Publicat în media | Etichetat , , | 17 comentarii

Ce e in neregula aici?

Se da urmatorul citat:

Am în spate 20 de ani de presă şi, dacă fac comparaţia cu extremităţile acestui interval, pot să spun că mi s-a părut în anul 2009-2010 mai greu să fii jurnalist în România decât era în anul 1991 sau 1992. Nu vreau să se creadă că de vină sunt redacţiile în care am lucrat. Nu au nicio legătură. E vorba de o anumită presiune care vine dinspre mediul politic. În 1991, în 1992, anii ăia de zbucium, cu mineriade, cu oameni în stradă, cu Piaţa Universităţii, mi s-a părut că pot să fac meseria de jurnalist cu mult mai puţine constrângeri din perspectiva presiunii politice decât în perioada noiembrie, decembrie 2009 şi până acum când vorbim, luna iunie 2010. De aici.

Realizatorul de televiziune Razvan Dumitrescu, comentand situatia jurnalistului roman contemporan.

Nu imi dau seama ce sa fac.  Sa rad? Sa il asigur pe domnul Dumitrescu ca „la tati ni-i greu”? Sa ma enervez ca isi permite sa faca comparatii indecente?  Sau sa ma intreb cum naiba s-or fi manifestand presiunile politice in cazul sau, daca redactiile in care a lucrat nu au nicio legatura.  L-au sunat politicienii pe telefonul de acasa, i-a furat primaria locul de parcare, i-a  schimbat careva PIN-ul si nu l-a anuntat, sau cum? Ah, da, scuze.  🙂

Publicat în media | Etichetat , , | 8 comentarii