O chestiune de onoare? A cui?

Ministrul de interne si-a anuntat demisia de onoare dupa ce mai multi politisti s-au dat in stamba in fata Palatului Cotroceni. Foarte frumos, emotionat,  la tati ni-i greu.  Demisia domnului Blaga nu rezolva insa o problema mult mai concreta.  Cine raspunde pentru scaparea de sub control a manifestatiei de vineri?  Cine ar fi trebuit sa aiba grija ca protestul sa aiba loc in limitele legale? Clar, nu ministrul Blaga. Nu direct. Nu personal.  Existau acolo oameni cu functii si responsabilitati concrete. Jandarmeria are sefi, dispozitivul de securitate avea un coordonator iar oamenii astia, impreuna cu trupele din subordine,   nu ar fi trebuit sa permita manifestantilor sa o ia aiurea prin oras in cautarea unui loc de injurat.

Fostul ministru Constantin Dudu Ionescu are probabil dreptate cand spune ca Romania ar fi devenit o tara de poveste daca jandarmii ar fi folosit forta. Dar nu era nevoie.  Sa asiguri ordinea publica nu inseamna ca argumentul bastonului e unicul. Mai sunt si altele.  Jandarmeria nu le-a folosit.  O vorba inteligenta la vremea ei face cat zece mii de pulane.

E o problema cu felul in care in Romania sunt gasiti responsabili. Intotdeauna fie cate un acar Paun (vezi cazul Giulesti) fie, mai rar, cate o demisie sforaitoare care nu pune niciodata degetul pe rana. Niciodata responsabilitatile nu-s clare, identificabile. Niciodata dupa o greseala majora nu vedem un  raport care sa idenfice greselile personale si de procedura cu eventuale propuneri de solutii care sa evite repetarea incidentului.

Asadar, primele sanctiuni/demisii trebuiau sa apara vineri iar faptul ca nu au existat nu face decat sa arate ca o demisie a ministrului e binevenita.  Nu, nu e vorba de un gest de onoare ci de o recunoastere a incapacitatii de stapanire a „structurilor”.  Refuzul de a lua masuri in acest caz arata ca Blaga e un ministru slab care asteapta probabil sa fie scos basma curata in urma unei decizii politice. Vasile Blaga nu e o victima decat in masura in care aproape ca recunoaste public ca nu are suficient curaj pentru restabili ordinea in propria-i parohie.

Daca de onoare e vorba aici, atunci nu despre sentimentele ranite ale domnului Blaga discutam. Ci despre slabiciunea unei institutii al carei sef incerca sa se prezinte stangaci drept „bulldogul”. Ei bine, nu pentru prima oara, bulldogul a fost ridiculizat.  Onoarea „nereperata”  apartine statului roman si nu ministrului. Indiferent cine va fi ministru trebuie sa se asigure ca „burghezia internelor” e tinuta in lesa. Altminteri, la mitingurile politistilor or sa asigure ordinea galeriile de fotbal. Gasim acolo oameni mai motivati si mai bine organizati.

PS In alta ordine de idei,  deciziile sefului statului si a premierului de a renunta la serviciile politiei sunt  cumva de inteles.  In ceea ce ma priveste nu pot decat sa exclam amuzat: „halal dictatura”.

Ministerul de Externe finanteaza un documentar animat

Ministerul de externe a anuntat  ca va oferi un grant de 50.000 de euro pentru finalizarea documentarului animat  „Crulic – sau drumul spre dincolo”.

Filmul reconstituie poveste tragica a romanulu Claudiu Crulic,  mort prin infometare in urma cu doi ani, in arestul preventiv din Cracovia.  Acuzat de furt, Crulic incercase fara succes sa ia legatura cu Consulatul Romaniei si sa-si dovedeasca nevinovatia pentru furtul de care era acuzat.

Potrivit MAE, initiativa ii apartine ministrului Teodor Baconschi care s-a sesizat dupa citirea unui articol pe Hotnews.ro referitor la dificultatile pe care le intampina producatorii filmului. Banii vor proveni din fondul special aflat la dispozitia ministrului si din bugetul Institutului Cultural Roman.

„Este un gest de onoare. Ne-am fi dorit ca de acest film sa nu fi fost nevoie niciodata.  Dar trebuie sa ne amintim de astfel de tragedii pentru a putea spera ca ele nu se vor mai repeta vreodata”, a spus ministrul Baconschi

„Crulic – sau drumul spre dincolo” nu s-a numarat printre castigatorii concursului de finantare de anul acesta de la Consiliul National al Cinematografiei  desi, anterior, productia primise un grant de dezvoltare. Aceasta inconsecventa nu a fost explicata in niciun fel de reprezentantii CNC. In eventualitatea in care filmul nu se va produce, banii acordati deja se vor pierde.

………………………..Stop cadru………………………………………..

Stirea de mai sus este falsa.

Intr-o tara normala nu ar fi. Un minimum de onoare obliga statul roman sa faca macar atat pentru Crulic daca atunci cand era in viata nu a reusit.

Despre cum va arata acest film puteti sa va faceti o idee urmarind teaser-ul de mai jos:

PS De notat ca proiectul a primit deja 60.000 de euro din surse…poloneze.

Pururea tanar, infasurat in revendicari

I-am ramas dator lui Iulian cu un raspuns la o leapsa pe tema unei posibile greve a ziaristilor si institutiilor de media.  Pe scurt,  nu cred ca o greva a presei e necesara, utila si nici macar amuzanta.  Si spun asta din mai multe motive pe care incerc sa le trec in revista mai jos. O parte din ele le-am mai scris si altadata.

– judecand dupa cum  formuleaza tema initiatorul dezbaterii, Bogdan Ciuclaru, inamicul principal pare sa fie statul. Nu cred ca e asa. Si atunci, care este rostul unei greve care ar pedepsi publicul „at large”? Cred sincer ca un demers de felul asta ar avea efectul invers. In loc de respect presa romaneasca ar mai pierde puncte la credibilitate. Sa nu uitam, Bogdan, am avut tot timpul acces privilegiat la oamenii care iau decizii in Romania. Unii dintre sefii nostri au abuzat. Ceea ce se intampla acum,  lipsa de solidaritate si, uneori, dispretul cu care este privita presa,  reprezinta plata pentru o libertate prost inteleasa.

– parte problemele actuale ale presei romanesti nu sunt provocate  de o interventie a statului ci mai degraba de o retragere a statului din afacerile media (renuntarea la ajutorul  dat prin ne-taxarea unor categorii de venituri,  disparitia unor surse preferentiale de venit pentru o parte din patronii de presa)

– cred ca este periculoasa solidarizarea nediscriminatorie dintre ziaristii si patronii de presa. Categoriile sunt diferite, la fel si problemele.  Mai mult, o parte dintre intrebari ar trebui indreptate catre managementul institutiilor de presa. Or, nu prea se intampla asa.

-o greva ar da apa la moara acelor medii care acuza jurnalistii ca incearca sa isi recastige privilegii anulate pe drept de guvern. Apoi, daca ascultati cu atentie, o sa auziti suficiente comentarii de tipul: „da’ de ce sunteti voi mai egali decat altii? cine va da dreptul asta?”

– mult mai utila ar fi o greva de tipul celor pe care ameninta uneori sa le faca vamesii sau politistii.  Una a excesului de zel. Si nu ma refer la isteriile populist-inutile si directionate politic la care suntem martori zi de zi. Ci la inundarea institutiilor publice cu cereri de informatii, la anchete, la intrebari bine tintite, la ne-abandonarea subiectelor mari, la consecventa. Sunt nenumarate subiecte care dispar prea repede din ierarhia zilnica a buletinelor de  stiri (ex: Voicu,  Geoana la Moscova, Necolaiciuc, Omar,  casa din strada Mihaileanu, Mercedes-urile de la primarie, dosarele lui Nastase, etc)  Inchipuiti-va ca la fiecare aparitie publica, fara nicio exceptie, presedintele tarii este intrebat despre Omar Hayssam sau Nicolae Popa.  In dubla sa  calitate de sef de stat si sef al CSAT  e obligat sa ofere raspunsuri.  Nu se poate feri la nesfarsit  fara sa cada in ridicol.  Exemplele sunt nenumarate.

O greva media nu e o solutie. E cel mult disimulare in cautarea unei solidaritati  inexistente.  E putin important daca statul respecta sau nu institutiile de media.  Intre cele doua parti trebuie sa existe o distanta sanitara, cu cat mai mare cu atat mai bine. Mai important e respectul publicului. Or asta dispare pe zi ce trece.  Jurnalismul chirugical, rece impune respect.  In presa, militantismul  si chemarile la solidaritate anti-taxe sunt semne de slabiciune.

–

Povesti din SPSS. Ce vrea sa spuna Lazaroiu?

Dacă va fi un singur partid dominant în 2012 atunci pot să vă garantez un singur lucru: nu va fi niciunul din cele pe care le ştiţi deja. Dacă nu va fi un singur partid dominant, atunci vor fi trei. Şi toate trei personaje de basm.

Citatul de mai sus a fost luat dintr-un criptic articol semnat pe blogary.ro de  consilierul prezidential Sebastian Lazaroiu.  Deduc de acolo ca sansele pentru un Mesia politic (grup sau persoana)  sunt destul de mari. Discutia in termeni de „ancien regime” vs nenascutul partid dominant ma face sa ma gandesc la un scenariu „2004 pe steroizi”.

Inteleg resorturile insa nu prea pricep de unde ar putea veni acel lider sau acel grup suficient de autonom incat sa nu fie asociat cu vechea politica.  Ma rog, am eu vreo doua idei dar ma indoiesc ca am inceput sa gandesc la fel ca SL.

Al doilea scenariu, cel referitor la nevoia de impartire a puterii  introduce doua variabile insa nu mi-e clar rolul  UNPR.  Stiu ca nu prea crede nimeni in viitorul UNPR insa eu sustin in continuare ca trebuie urmariti cu atentie. Sunt cei care dau greutate, cei care inclina balanta in tot felul de calcule pe termen mediu.

In concluzie, sondajele spun ca ceea ce unii dintre noi stiam deja: multi, foarte multi se simt nereprezentati.  Cine o sa ocupe locul mi-e total neclar. Partidul Poporului e doar un iepure, dupa cum corect sugereaza dl Lazaroiu

Nicolas, tiganul de la Elysee

Regimul comunist din Romania avea nefericitul si sinistrul obicei de a-si vinde proprii cetateni daca se intampla ca vreun stat strain sa isi exprime disponibilitatea de a plati.  Romanii, de origine evreiasca sau germana cu precadere, erau tranzactionati „la bucata” pe cateva sute sau mii de dolari.  Un pret mic pentru libertatea unor oameni, un cost urias pentru pretentia de stat civilizat pe care o avea Romania acelor vremi.

Era o afacere excelenta pentru comunistii romani: corpuri straine si integrate doar partial in societatea multilateral dezvoltata, comunitatile minoritare etnice sau religioase aveau un potential important sa provoace dureri de cap regimului.  Multi dintre membrii acestor comunitati  aveau familii si prieteni in afara Romaniei care puteau provoca daune grave de imagine guvernului de la Bucuresti.  De multe ori au si facut-o.  Apoi, pe masura ce comunismul romanesc devenea tot mai nationalist,  evreii sau germanii din Romania corespundeau tot mai putin idealurilor oficiale.

Astazi, Romania nu isi mai vinde cetatenii. Ba, uneori se mai trezeste cate un politician sa promita bani celor care se intorca acasa. O initiativa inutila, ridicola, naplicabila si nedemna de dezbaterea pe care a provocat-o la vremea ei.  Mai recent, apar indemnuri pe dos: mergeti cautati-va fericirea in afara, daca asta doriti, compatrioti. E o lume libera. Mesajul presedintelui Romaniei are la randu-i o doza de cinism dar si de realism amar.  E cumva reversul la fel de cinic al emigrarii pe bani de pe vremea lui Ceausescu. Atunci, se pleca conditionat si contra cost din cauza statului sufocant si intruziv, azi se pleaca, cu incurajarea autoritatilor,  din cauza statului slab si a unei societati strambe in care de oportunitati egale au parte doar o clasa mica de indivizi, sa le spunem „norocosi”

Lectii de business cu Ceausescu

Pe fondul asta,  Franta reinvie piata tranzactiilor cu oameni stabilind un pret de inceput de 300 de euro/bucata pentru o disparitie temporara din peisaj a tiganilor est-europeni, cei mai multi dintre ei romani.

Sigur, e dificil sa faci o comparatie intre Nicolas Sarkozy si Nicolae Ceausescu, distanta e foarte mare.  Insa e greu sa nu remarci cum amandoi isi rezolva problemele cu cateva monezi. Trebuie insa sa admitem ca Ceausescu avea un simt al business-ului mai bun.  El isi rezolva problemele definitiv, ba chiar lua si niste bani in timp ce ocupantul  temporat al Palatului Elysee nu face decat sa ii indeparteze pentru cateva zile sau saptamani pe nedoritii tigani romani, platind cu larghete din buzunarul contribuabilului francez.  In Romania, (avem la randu-ne rezerve infinte de intoleranta si prejudiciu) numim asta, o treaba tiganeasca.  Adica efort si resurse cheltuite aiurea fara sa obtinem niciun rezultat. Cel putin din punctul asta de vedere, Sarkozy este un tigan roman.

E greu sa nu te amuzi citind titlurile din presa romana care vorbesc despre vacanta platita de care se bucura tiganii expulzati.  Nimic nu ii poate opri sa se intoarca.  Din punctul asta de vedere, tiganul roman a inteles mai bine Europa decat functionarul Nicolas de la Elysee. Pe de alta parte trebuie remarcata reactia terbil de slaba a Romaniei. Guvernului roman pare ca ii e rusine de proprii cetateni (inadmisibil, din punctul meu de vedere) si incearca sa mute problema pe umerii Comisiei Europene, care la randu-i, scoate zgomote dezaprobatoare, dar nu prea convinsa de teama sa nu il supere pe amintitul Nicolas, tiganul de la Elysee.

Se fac cu totii ca nu vad cum Franta aplica solutii colective pentru probleme individuale. Ba chiar inventeaza mandra solutii de identificare a tiganilor, care doamne fereste, ar putea sa incaseze de doua ori nenorocitul ala de „ajutor de repatriere”.  Parca am mai vazut undeva genul asta de atitudine. Sa fac o comparatie? Mai bine nu, ca nu se stie cum trezim amintiri nefericite bravelor autoritati franceze. In orice caz, daca ar mai trai azi, Maurice Papon ar zambi intelegator.

PS Va propun un exercitiu: inlocuiti cuvantul „tigan” din textul de mai sus cu „italian”. Apoi ganditi-va ce s-ar intampla daca statul roman ar evacua intreaga comunitate italiana de pe teritoriul Romaniei doar pentru ca, uneori,  Interpolul descopera  in randurile ei  cate un membru al mafiei camuflat in respectabil om de afaceri.

Lumea vazuta de pe ponton

„Acest om este un rău care trebuie izolat pe scena politică românească. Izolaţi-l pe Băsescu, domnilor!”

Citatul, stiti deja, ii apartine lui Sorin Ovidiu Vantu.  Vazut din perspectiva Tom&Jerry in care se duc de obicei  dezbaterile politice romanesti declaratia pare amuzanta, sau cel mult, spectaculos-inofensiva. Un fel de confirmare inutila a ceea ce se stia deja. Domnii Basescu si Vantu nu se iubesc.  Insa, daca ne dam un pic in spate insa si ne amintim de un alt scandal de data recenta lucrurile se mai schimba un pic.

In recentul proiect de strategie privind siguranta nationala una dintre vulnerabilitatile identificate de autori era: „”fenomenul campaniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii false despre activitatea acestora”, dar şi  „presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice în vederea obţinerii de avantaje de natură economică sau în relaţia cu instituţii ale statului”.

Am senzatia ca,  o data cu interviul din Bursa,  domnul Vantu si-a inscris numele zona vizata de paragraful bolduit de mai sus. Nu stiu de ce o face. Pana la urma, il priveste.  E razboiul lui. E metafizica omului-din-parcare, pe care probabil Traian Basescu o cunoaste mai bine decat cei mai multi dintre noi.

Insa de pe pontonul de unde joaca uneori poker, domnul Vantu isi foloseste ziaristii pe post de jetoane.  Mai intai ii pune in bataia pustii – cati dintre ei mai pot invoca acum buna credinta? Cati dintre ei mai pot face asta chiar daca au tot dreptul din lume sa o faca? In plan secundar dl. Vantu ii pune sa aleaga.  Dupa o astfel de declaratie,  in care ziaristilor  li se ofera „libertatea”  de a fi  militanti,  unii dintre se vad pusi in fata unei dileme grele.  Continuarea exercitiilor de militantism liber alese sunt un semn de acceptare a directiei impuse de patron.  Renuntarea inseamna plecare. Nu prea e loc de mijloc.

Argumentul cu presa engleza sau americana care sustine deschis diversi candidati nu sta in picioare. Nu sta din doua motive. Primul e  ca mesajele de felul acela sunt pozitive – politicianul este sustinut nu atacat. In al doilea rand principiile -de dreapta, de stanga, crestin democrate sau comuniste,  sunt asumate de de zeci de ani de zile iar intrarea intr-o redactie nu produce surprize. Un ziarist stie la ce sa se astepte cand se angajeaza, stie limitele si libertatile. Sunt clare, transparente, recunoscute periodic si urmarite in tratarea stirilor si actualitatii.

Aveti dreptate, domnule Vantu. Din pacate, Romania va va supravietui. Dumneavoastra, domnului Basescu si chemarilor la Jihad care vin din ambele parti.  Spun din pacate pentru ca sper sincer ca o sa traiti vesnic. Ca sa va bucurati de ea.

Ce, cum si cat trebuie sa vanda statul in vremuri de criza

Reiau mai jos comentariul Otiliei la postarea anterioara intrucat cred ca aduce cateva nuante foarte importante in discutia – insuficient de densa dupa parerea mea, privind anuntul guvernului privind vanzarea pe bursa a unor participatii minoritare la Transgaz, Transelectrica si Romgaz.  Cititi-l,  merita.

Profit de  ocazie si pentru a lansa o leapsa catre Khris, Dan Popa, Dan Selaru si oricine mai doreste sa se implice in dezbaterea legata de vanzarile de pachete minoritare de actiuni  ale  companiilor mari de stat. Intrebarea e cea din titlu: merita sa vindem acele actiuni? E momentul corect, e justificat? Ar trebui poate sa mergem chiar mai departe, dupa  cum sugera un alt cititor la postarea anterioara,  si sa le privatizam cu totul?

Otilia, ai legatura:

1. Vanzarea de pachete de actiuni de 15% nu inseamna privatizare. Statul pastreaza controlul, numeste managementul etc. Singurul avantaj de good governance ar fi listarea pe bursa a Romgaz si Transgaz, care ar aduce ceva mai multa transparenta in conturile companiilor de stat, cum se intampla in cazul Transelectrica, deoarece listarea la BVB presupune indeplinirea unor standarde de corporate governance impuse de bursa (vezi detalii pe http://www.bvb.ro, cum se numesc consiliile de administratie, cum se respecta drepturile actionarilor minoritari etc). Transelectrica e (inca) considerata model de good governance (nu a fost pe deplin politizata inca), posibil si din cauza listarii, desi cred ca mai mult a contat presiunea UE pt independenta retelei de transmisie de electricitate.

2. Pachetele minoritare sunt rezerva de urgenta pastrand status quo (controlul statului). Cata vreme nu exista control suficient de bun asupra folosirii banilor pe care i-ar obtine statul, s-ar putea intampla doar sa irosim aiurea niste bani (la care am putea apela in situatii cu adevarat exceptionale), fara a imbunatati managementul companiilor. By the way – mai stie cineva unde sunt banii obtinuti de stat de la privatizarea celor 5 Electrice? (care ar trebui sa se gaseasca in conturile holdingului de stat Electrica, dar se zvoneste ca au fost cheltuiti pe pensii). Daca mai exista, de ce nu sunt folositi acum la ce voiau sa foloseasca banii din vanzarea pachetelor minoritare? Dar cu Fondul National de Dezvoltare ce se mai aude?

3. Sunt de acord cu privatizarile, insa pe bune, nu pachete minoritare la companii controlate politic, mai curand pt management decat pt bani. De ex, hai sa privatizam naibii in productia de electricitate Rovinari, Turceni, Craiova, pt care exista interes privat chiar si acum in timp de criza, nu sunt “companii strategice” pt sectorul energetic, iar daca nu se privatizeaza oricum se inchid pana in 2012, ca statul n-are bani sa le retehnologizeze ca sa respecte standardele UE de mediu. (probabil insa nu le vom retehnologiza decat partial, nu le vom privatiza, si le vom tine in functiune platind din greu penalitati pt incalcarea angajamentelor de mediu asumate inainte de aderare).

Anticipand o posibila reactie la privatizarile in “sectoarele strategice” – daca ne sperie ideea de a avea companii private in energie (“sector strategic”), ce ziceti de intentia CEZ de a face parc de eoliene in Dobrogea? Ar trebui sa ii dam la cap, sau sa nationalizam?

4. Privatizarea pe bursa nu e intotdeauna cea mai buna optiune. Avantajul e ca se vand actiunile in mod transparent cui da mai mult (se maximizeaza venitul statului din tranzactie). Dar de ex la companiile energetice (Turceni, Rovinari, Craiova…) are mai mult sens vanzarea pachetului majoritar prin licitatie transparenta unor investitori strategici, care vin si cu know how tehnologic; iar daca se vand prin licitatie se obtine si avantajul maximizarii pretului pe care il poate obtine statul. Mai degraba m-as gandi la privatizarea integrala pe bursa a mizilicurilor care au mai ramas la AVAS, companii relativ mici si “generaliste”, decat a companiilor nationale.

5. Chestia cu vanzarea de monopoluri naturale e mai curand o sperietoare. Nu impiedica nimic statul sa reglementeze de bun simt monopolul, cum se intampla la Electricele privatizate (reteaua a ramas proprietatea statului, doar administrarea ei a fost privatizata, tarifele de distributie sunt reglementate de ANRE price cap, Electricele au interesul sa minimizeze costul administrarii retelei etc). Toate retelele sunt de utilitate publica, deci raman in proprietatea Guvernului, sunt practic doar concesionate. Acelasi lucru e valabil si in cazul Apa Nova, unde exista reglementare (ARBAC, care a functionat bine la inceput prin ’99, acum cred ca a cam murit). Desigur, reglementarea depinde de calitatea reglementatorului.

Din nou anticipand o posibila reactie, sa luam cazul mult-mediatizat al ENEL, cel cu comisia parlamentara de deunazi, in care ENEL a fost acuzat ca si-a marit profitul nefacand investitiile la care se angajase in contractul de privatizare. Trecand peste faptul ca realitatea e pe undeva pe la mijloc (ENEL a facut parte din investitii, pt celelalte a fost si problema crizei etc), daca ENEL nu si-a respectat obligatiile e din nou problema statului, nu a companiei private. Era de datoria ANRE sa monitorizeze aplicarea planului de investitii si daca nu, sa aplice sanctiuni. Cine e de vina ca STATUL nu e in stare sa-si puna in aplicare contractele?

6. Chiar in cazul in care companiile-monopol raman de stat, statul are doua functii: de manager al companiilor si de reglementator. Cele doua functii trebuie sa fie complet separate – de asta, daca reglementatorul nu e independent de proprietar, fie si de stat/guvern, avem conflict de interese. ANRE trebuie sa fie complet separat de Nuclearelectrica, de ex, si de Ministerul Economiei, ba chiar si de Guvern (vom avea infringement ca nu indeplinim asta). In alte cuvinte, controlul asupra preturilor la consumator in cazul unui monopol de stat e exercitat tot de reglementator, nu de compania de stat; iar obiectivul legitim al companiei de stat e maximizarea profitului (sau macar minimizarea costurilor). In alte cuvinte, din punctul de vedere al consumatorului, nu conteaza cine detine compania, cata vreme functioneaza bine reglementatorul.

Vanzarea la disperare. Pro si contra

Statul roman se pregateste sa vanda mai multe pachete minoritare de actiuni  ale unor companii aflate in subordinea guvernului.  E vorba de instrainarea a cate 15% din actiunile Transelectrica, Transgaz si Romgaz (proiectele de hotarari de guvern aici). Se discuta de asemenea despre vanzarea unui pachet din participatia pe care guvernul roman o mai detine la OMV Petrom. Daca acceptam ca valabil argumentul ca „statul e cel mai prost administrator” atunci inititiva pare laudabila.  Si totusi, asta e doar o parte a povestii.  Incerc mai jos trecere in revista a argumentelor pro si contra:

Argumente pro

Vanzare vs imprumut.  Vanzarea unor pachete de actiuni reprezinta o sursa rapida si sigura de fonduri, de preferat in orice conditii unui imprumut extern foarte scump. Conditiile de pe pietele internationale sunt indeajuns de dificile incat Romania sa nu isi permita imprumuturi de la jucatori privati.  In felul acesta s-ar evita cresterea datoriei publice iar executivul, macar pentru o perioada scurta,  si-ar putea derula politicile cu o durere de cap (cea provocata de finanatare) in minus

Atractivitate. In ultimii, asset-urile din energie sunt la mare cautare pe pietele internationale.  Sunt mai mari sanse pentru obtinerea unui pret bun atunci cand sunt scoase la vanzare pachete de actiuni la astfel de companii decat, spre exemplu, privatizarea unui combinat sau a unei regii de transport public.

Transparenta: potrivit informatiilor disponibile in acest moment, statul prefera vanzarea pe bursa ceea ce reduce semnificativ suspiciunile asupra tranzactiei.  Teoretic, potentialul de spaga e mai mic.

Incurajarea pietei de capital: Transgaz si Transelectrica sunt deja listate la bursa, nu si Romgaz. Privatizarea pe bursa e o marota vehiculata de ani de zile insa ea nu s-a petrecut niciodata la un nivel semnificativ. Nu imi aduc aminte de nicio companie de stat privatizata integral pe bursa (daca gresesc, corectati-ma) insa simplul fapt ca unele pachete minoritare oferite investitorilor reprezinta o binevenita gura de oxigen pentru piata de capital si poate fi inceputul unei tendinte de pe urma careia si investorii si publicul at large sa profite.

Argumente contra:

Moment prost ales: Romania nu este in situatia de a scoate la vanzare pachete de actiuni, fie ele si minoritare. Tematori cu privire la viitorul pe termen scurt si mediu al economiei locale,  investitorii ar putea sa ezite inainte de a da ordine de cumparare.  Sau, intr-un alt scenariu, pretul ar putea fi mai mic decat ar fi fost acum doi ani sau ar fi peste cativa ani cand economia se va fi relansat.

Reactie adversa in mediul politic: opozitia nu va privi cu ochi buni vanzarea de actiuni ale companiilor strategice si ar putea intereveni inclusiv in Parlament pentru oprirea tranzactiei.  Motivele pot fi diverse: de la viziuni diferite (nu e bine sa privatizezi, fie doar si partial) intreprinderi strategice pana la calcule meschine de tipul „oprim vanzarea pana ajungem noi  la guvernare”.  O posibila evolutie ar putea fi declansarea inca unei inutile si daunatoare crize politice.

Oportunitate si efecte: continuarea finantarii prin metodele actuale ar fi de preferat. Se vorbeste deja despre un nou acord cu FMI   Imprumutul de la FMI si UE este conditionat de aplicarea unor masuri de reforma, problema pe care guvernul roman nu ar mai avea-o in cazul vanzarii de actiuni.  Dispare asadar o metoda de control asupra banilor publici care (din nefericire, vedem asta de ani buni) este inca foarte necesara. Cine poate garanta ca sumele obtinute nu sunt folosite pentru cine stie ce proiecte inutile?

Asadar, vindem sau nu?

Stiri nebagate in seama: Tariceanu, Ford si alte branduri

In calitate de sef de guvern negociezi un contract de privatizare si, trei ani mai tarziu, devii distribuitor al produselor companiei cu care ai negociat. E vorba de  Calin Popescu Tariceanu, a carui firma,  Automobile Trading Services, tocmai a capatat calitatea de  dealer Ford.

Ford a cumparat  in 2007 Automobile Craiova dupa ce a obtinut de la cabinetul Tariceanu promisiunea unor masive ajutoare de stat. Daca articolul asta, de unde am preluat informatia,  nu pune intrebarea explicit, am sa o fac eu: nu este un pic de conflict de interese aici? Nu cred ca stau in picioare argumente de tipul: e piata libera, omul e pasionat si se pricepe la afaceri cu masini bla bla.  Mie mi se pare ca ni se cam rade in nas.

Si inca una, tot din ZF. De data asta o intrebare e chiar in titlu. Iar mirarea ZF-ului este perfect justificata: „La ce a mai fost bun  de Consiliul de Brand daca brandul de tara este atat de contestat?” Din articol retinem ca intreaga conceptie de brand este rezultatul a nenumarate consultari cu aproape oricine ar fi avut o parere cat de cat avizata asupra subiectului.  Tin, in contextul asta,  sa remarc prezenta reprezentantilor IAA România (International Advertising Association România).   Daca (macar pentru o secunda) banuim guvernul de bune intentii atunci avem de-a face cu incompetenta.  A guvernului si a partenerilor sai.

In orice alta varianta avem de-a face cu complicitate. Una fara niciun fel de culoare politica.

PS: Fix in momentul asta nu imi aduc aminte cifre. Cati bani trebuie distribuiti pentru promovarea nefericitului aluia de brand?

Crestin-democratia de oportunitate

Crestin-democratia romaneasca a fost tot timpul un fel de ciudatenie.  O scuza si o acoperire pentru diverse partide si grupuscule politice care au sperat tot timpul sa ocupe un spatiu pe care il credeau gol.  In tentativa de occidentalizare cu orice pret,  exercitiile de crestin-democratie romaneasca au fost tot timpul o ilustrare a teoriei celebre  cu formele fara fond.

Va mai amintiti de vizitele lui Wim van Velzen si declaratiile lui Wilfried Martens in favoarea cate unei factiuni din distrusul PNTCD?  Sau eforturile aproape disperate ale fundatiilor crestin-democrate germane din Romania pentru conturarea unui partid care sa semene, macar de departe cu CDU sau CSU (cele doua partide care impart zona doctrinara respectiva in Germania)?  S-a ales praful si de declaratii si de eforturi.

Ceea ce nu au inteles toti oamenii aceia, de la liderii timpurii ai PNTCD (cei care au adaugat particula CD la denumirea partidului)  si pana la micile grupuri conservatoare care discuta astazi,  la cafea,  soarta Romaniei este ca locul respectiv nu era gol.  Simplul fapt ca in cateva state europene crestin-democratia a fost si este inca foarte puternica nu face in mod obligatoriu necesar un partid crestin-democrat. Nici macar o factiune a unui partid mai mare.

Locul crestin democratiei nu a fost  ocupat pentru ca acel loc nu exista.

Despre eventualele radacini istorice ale unui astfel de curent politic e inutil sa mai vorbim. Nedefinita clar, fara principii adaptate macar realitatilor romanesti, fara un public conturat sau macar posibil, crestin-democratia romaneasca e un fel umbrela pentru oportunisti.  Or cel putin asa ma face sa cred articolul asta din EvZ:

Cu susţinerea unor lideri din garda veche a PDL, ca Blaga sau Boc, ministrul de externe intenţionează să-şi lanseze în toamnă o platformă creştin-democrată în contrapartidă cu aripa liberală.

Elanul luat de noul val în PDL, grupat în jurul Elenei Udrea, face ca şi în aşa-numita gardă veche să se coacă planuri de reinventare în perspectiva alegerilor interne din 2011.

Cu sprijinul lui Vasile Blaga şi al lui Emil Boc, ministrul de externe Theodor Baconschi îşi pregăteşte intrarea în politică în toamnă, pe valul unei platforme creştin-democrate.

Evenimentul Zilei crede ca e un scenariu de supravietuire al PD-L menit sa ofere suficiente variante alegatorilor nemultumiti de caderea drastica din sondajele de opinie. Habar nu am cat de credibil e un astfel de scenariu insa initiatorii sai ar trebui sa se uite un pic in spate. Fantoma PNTCD  moare de ras.